Bistrița-Năsăud (în maghiară Beszterce-Naszód megye, în germană Kreis Bistritz-Nassod) este un județ înființat în anul 1968 prin reorganizarea teritorială a Regiunii Cluj (din raioanele Bistrița și Năsăud).

Cea mai mare parte a teritoriului județului de azi a făcut parte mai devreme din Județul Năsăud (interbelic), respectiv din Comitatul Bistrița-Năsăud (antebelic). Reședința și centrul cultural, educațional și economic a județului este municipiul Bistrița.

Județul este împărțit, din punct de vedere administrativ, într-un municipiu, 3 orașe și 58 de comune cu 235 de sate. Se învecinează cu județele Cluj, la vest, Maramureș, la nord, Suceava, la est și Mureș la sud.

Suprafață: 5.355 km²

Populație: 277.861 locuitori conform Recensământului din 2011

Orașe: Bistrița, Beclean, Năsăud, Sângeorz-Băi

Stațiuni:

Sângeorz-Băi (la 56 km de Bistrița) – stațiune balneo-climaterică amplasată într-o zonă depresionară (465m) între munții Rodnei, Suhard și Bârgăului, pe valea râului Someșul Mare. Izvoarele minerale de la Sângeorz-Băi au fost atestate documentar încă din 1770.

Colibița (830 m altitudine)  – stațiune de interes local atestată în 2017. Resursele terapeutice sunt reprezentate de aerul pur, cel mai pur din România, studiile arătând că valoarea concentraţiei maxime de ozon măsurată în Colibiţa este de 90 micrograme/m3. 

Rodna – a fost declarată stațiune de interes local în 2018 fiind localitatea rurală grănicerească, montană, cu cea mai mare vechime (atestată documentar în anul 1235) și punct de vamă pe drumul ce trece în Moldova, fiind un timp în stăpânirea domnului moldovean Petru Rareş. Satul Valea Vinului, parte componentă a stațiunii este situat la intrarea în Parcul Naţional Munţii Rodnei.

 Date istorice:

106 – 271 e.n.: cea mai mare parte din actualul județ Bistrița-Năsăud era inclusă în provincia romană Dacia, vestigiile care dovedesc acest fapt sunt castrele romane de la Orheiu Bistriței, Ilișua și Livezile.

1228: este atestată documentar comuna Șieuț.

1235: Este atestată documentar așezarea Beclean.

1241-1242: Așezările Bistriței și împrejurimile au fost devastate de marea invazie tătară.

1264, iul.16: Prima mențiune documentară a orașului Bistriței.

1353: Orașul Bistrița capătă dreptul de a avea pecete proprie și de a organiza un târg anual.

1409: Sigismund de Luxemburg acordă bistrițenilor dreptul de a ridica ziduri de apărare în jurul orașului.

1440: Așezarea Năsăud este menționată în documentele vremii.

1452: Regele Ladislau Postumul donează orașul Bistrița guvernatorului Ioan de Hunedoara.

1529-1546: Bistrița a fost stăpânită de Petru Rareș.

1601: Trupele generalului Basta asediază orașul Bistrița, provocându-i mari distrugeri și executa,sub motivația ca localnicii i-au atacat trupele mai mulți țărani din comuna Șieuț pe care i-a spanzurat pe dealul acăstăilor. Tot atunci ucide doi români sub scocul morii din sat.

Împărăteasa Maria Terezia hotărăște să ridice un riguros sistem de graniță militară, care s-a extins și pe valea Rodna, valea Șieului și valea Someșului; astfel, la Năsăud, a fost înființat Regimentul II (nr. 17) grăniceresc român de la Năsăud.

1762, 15 aprilie: Decretul imperial pentru înființarea miliției naționale grănicerești, în urma căruia ia ființă Regimentul II (nr. 17) grăniceresc român de la Năsăud.

1777: Este înființată la Năsăud prima școală confesională greco-catolică de învățători, numită și Preparandia, mai târziu devenind Școala Normală, urmând mai apoi a fi Liceul Pedagogic din Năsăud.

1790-1792: Este construită în Bistrița prima biserică românească, greco-catolică, din lemn, în afara orașului, pe actuala str. Crinilor. Fostul lăcaș de închinare român unit se aflase în cartierul numit Hrube.

1794: Se înființează Institutul Militar Năsăud, cu predare în limbile română, germană și latină.

1863: Se deschid porțile Gimnaziului Superior Greco-Catolic din Năsăud (mai târziu liceu, iar mai apoi colegiu național).

1884: Episcopul Ioan Sabo, al Episcopiei de Gherla, a sfințit biserica vicarială greco-catolică din Năsăud, cu hramul “Sfântul Nicolae”.

1888: Este inaugurată noua clădire a Gimnaziului Superior Greco-Catolic din Năsăud, actualul imobil al Colegiului Național “George Coșbuc”.

1893: Mănăstirea minorită din Bistrița a fost cumpărată de către Biserica Greco-Catolică. Biserica a fost intabulata încă din anul 1895.

1918: La 4 noiembrie a luat ființă Sfatul Național Român din comitatul Bistrița-Năsăud, avându-l în frunte pe memorandistul Gavril Tripon.

Judeţul Bistriţa-Năsăud, prin modul de dispunere şi agregare a elementelor sistemului său teritorial, apare ca o entitate echilibrată, sprijinită pe o ramă muntoasă, de formă semicirculară, distinctă, în partea de est şi nord-est, cu altitudini ce depăşesc 2200 metri (Munţii Ţibleşului, Rodnei, Bârgăului, Suhardului şi Călimani), care au jucat un rol important în istoria zonei, creând un adevărat zid de cetate naturală cu contraforturi trainice, menite a apăra şi susţine zona. 

Un zid care a lăsat legături cu spaţiile înconjurătoare ale Ţării Maramureşului sau Ţara Dornelor prin porţi pe măsură: Pasul Şetref, Pasul Rotunda, Pasul Tihuţa şi Pasul Grădiniţa. Apoi în descreştere graduală, teritoriul se continuă cu zona colinară (2/3 din teritoriu) şi câmpie.

Denumirea judeţului reflectă cei doi poli ai vieţii economice și sociale: 

• Bistriţa, una din cele 7 cetăţi săseşti ale Transilvaniei, devenită centru de afirmare economică şi socială, puternic influenţat de cultura, mentalitatea şi comportamentul acestei etnii. 
• De cealaltă parte, Năsăudul, capitala economică şi spirituală a Ţării Năsăudului, centrul Regimentului II Românesc de Graniţă şi apoi al Districtului, cu o puternică afirmare a românismului. 

Părţi din teritoriul actual al judeţului, odată cu intrarea Transilvaniei sub ocupaţia regilor ungari (după anul 1100), au fost integrate Comitatelor Solnoc şi Dăbâca (în vest) şi Cojocna şi Turda (în sud).

Cea mai extinsă parte a revenit Districtului Bistriţei, care şi-a extins treptat influenţa (îndeosebi în sec. al XV-lea) şi asupra Văii Rodnei, bazinului superior al Someşului, cu prelungire până în zona Reghinului.

Apariţia şi dezvoltarea burgului bistriţean a fost condiţionată de factori istorici (rolul politic strategic al saşilor bistriţeni de a apăra pasul Bârgău – poarta spre Moldova), de factori economici (practicarea meşteşugurilor) şi de factori naturali (râul Bistriţa, pasurile).

Datorită poziţiei Bistriţei şi a zonei adiacente s-au creat şi dezvoltat relaţii politice, economice şi sociale extinse cu Moldova, începând cu secolul al XIV-lea şi până la integrarea Transilvaniei în România Mare, fapt reflectat de enorma corespondenţă purtată între domnii moldavi şi bistriţeni, păstrată în Arhiva Bistriţei, de privilegiile acordate de domnitorii Moldovei, dar şi de sprijinul economic şi uneori politic de care au dispus românii aflaţi la est din partea bistriţenilor.

Au existat şi mutaţii imprevizibile în istoria relaţiilor cu Moldova. Astfel, în anul 1489, Matei Corvin cedează domnitorului Ştefan cel Mare, ca o garanţie a relaţiilor cordiale, cetatea Ciceului cu 50 de sate aparţinătoare.

Stăpânirea moldavă va continua şi se va lărgi în secolul următor sub Petru Rareş, care în 1529, obţine şi stăpânirea Bistriţei cu peste 50 de sate, a Văii Rodnei cu cele 23 de sate şi a Cetăţii Unguraşului, în Vest, cu 34 de sate.

După o scurtă stagnare, la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca urmare a dezvoltării, burgul bistriţean a fost înconjurat cu un zid dominat de 10 turnuri în care îşi aveau sediul breslele. Zidul era prevăzut cu 5 porţi care asigurau legătura cu teritoriul: Poarta Lemnelor (la ieşirea spre est din oraş – Domus azi), Poarta Măcelarilor (partea de sud  – spre Parc), Poarta Ungurească şi Poarta Spitalului (la ieşirea vestică din oraş – Poşta Veche) şi Poarta Broaştelor (ieşirea din NV).

Un impact deosebit asupra evoluţiei economice, sociale şi culturale a zonei, cu implicaţii în viaţa materială, dar şi spirituală asupra comunităţii umane până în zilele noastre, l-a avut înfiinţarea Regimentului II Românesc de Graniţă (în două etape 1762 şi 1783), care a încorporat 44 de sate de pe Valea Someşului, Şieului şi Bârgaiele.

Nevoia de securitate a Imperiului habsburgic a determinat organizarea completă a graniţei militare. Constituirea şi întărirea flancului estic al graniţei a fost determinată de creşterea influenţei politice a Imperiului Ţarist, menţinerea pericolului Otoman, nevoia de stabilitate economico-politică a Transilvaniei la mijlocul secolului al XVIII-lea, o contrapondere la puterea nobilimii maghiare, dar avea şi un rol economic şi social, deoarece se dorea limitarea emigrărilor masive, stăvilirea contrabandei şi oprirea pătrunderii epidemiilor.

O bună descriere a zonei o dă colonelul Cossimelli, implicat în organizarea Regimentului, în a sa Poemation de Secunda Legione Valachica: „în partea, în care Dacia apucă spre miază-noapte, un şir lung de munţi formaţi din stânci prăpăstioase şi acoperiţi pe culmi cu păduri întunecate, îşi înalţă în văzduh creştetele înalte. Pe aceştia natura înţeleaptă i-a aşezat drept hotar şi zid de apărare neînvins între împărăţii duşmănoase.

Practic, judeţul Bistriţa-Năsăud a fost Poarta prin care Guvernul Român, aflat la Iaşi, a ţinut legătura cu Consiliul Naţional Român Central (CNRC). 

Foarte mulţi fruntaşi români au fost implicaţi în evenimentele pregătitoare ale Actului de la 1 decembrie. Printre ei s-a aflat Eneas Grapini (original din Rodna) din partea Partidului Socialist, membru al Consiliului Naţional Român Central – organismul constituit la nivelul Transilvaniei şi care a avut rolul de coordonare a mişcării naţionale din anul 1918. 

La 13 noiembrie 1918, generalul Constantin Coandă, primul ministru român, îi semna o scrisoare de acreditare lui Solomon Haliță, originar din Sângeorz-Băi, pentru a lua legătura cu conducerea Partidului Național Român. 

Din delegația care a fost desemnată cu această misiune, au mai făcut parte Ioan Bordea, Ioan Boieriu, Petre Gavrilă, locotenentul Popovici Isidor și Laurențiu Oanea. 

La 14 noiembrie, Ionel Brătianu le înmâna o scrisoare pentru conducerea CNRC, și în special pentru Theodor Mihali, al cărei conținut este astăzi cunoscut: „Cea mai sfântă aspirațiune a neamului se îndeplinește. Peste suferințele trecătoare, generațiile vor râvni la zilele pe care le trăim… Pentru organizare și propagandă temeiul este firește Unirea desăvârșită a tuturor sufletelor și a tuturor ținuturilor…“. 

Delegația s-a întâlnit la Vatra Dornei cu bistrițenii, Victor Onișor și Petru Poruțiu, care fuseseră însărcinați de către Al. Vaida Voevod și Theodor Mihali să ia lua legătura cu Comandamentul armatei române în Bucovina și Moldova, în vederea intervenției în Transilvania.

Delegația a sosit în Bistrița la 19 noiembrie 1918 și a călătorit apoi spre Dej, o parte cu trenul și o parte cu autoturismele. La Dej, au fost întâmpinați de către Al. Vaida Voevod și Theodor Mihali, care au redactat un prim raport către Guvernul român în care prezentau situația gravă din Transilvania, îndeosebi după atrocitățile de la Beliș. 

Cel care va continua drumul până la Arad, ducând scrisoare lui Brătianu, va fi Alexandru Oanea (originar din Sângeroz-Băi): „Pentru ca scrisorile să fie în siguranță le-a cusut în căptușeala hainei lui ungurești, căci trenurile erau ținute de soldați unguri, care făceau percheziții corporale tuturor suspecților“. 

În procesul pregătirii zilei de 1 Decembrie a fost implicată și populația acestui ținut, alegerile ținute, validate  prin documentele rezultate, demonstrează faptul că a fost consultat un număr impresionant de persoane, ceea ce a demonstrat tăria și forța voinței întregii lor comunități sau grupări. Din actualul județ Bistrița-Năsăud au participat la Alba Iulia 62 de delegați, iar alte 11 persoane originare din județ au fost desemnate să-i reprezinte pe românii din alte comitate la Marea Unire.

Dezvoltarea de perspectivă, după 1918, a judeţului Bistriţa-Năsăud şi-a avut resorturile în creşterea coeziunii teritoriale, ce porneşte de la ataşamentul dovedit al omului la spaţiul său existenţial în cadrul unui mental năsăudean şi bistriţean deopotrivă, sănătos şi bine structurat în arhitectura sa interioară.

Judeţul Bistriţa-Năsăud, prin modul de dispunere şi agregare a elementelor sistemului său teritorial, apare ca o entitate echilibrată, sprijinită pe o ramă muntoasă, de formă semicirculară, distinctă, în partea de est şi nord-est, cu altitudini ce depăşesc 2200 metri (Munţii Ţibleşului, Rodnei, Bârgăului, Suhardului şi Călimani), care au jucat un rol important în istoria zonei, creând un adevărat zid de cetate naturală cu contraforturi trainice, menite a apăra şi susţine zona.

Un zid care a lăsat legături cu spaţiile înconjurătoare ale Ţării Maramureşului sau Ţara Dornelor prin porţi pe măsură: Pasul Şetref, Pasul Rotunda, Pasul Tihuţa şi Pasul Grădiniţa. Apoi în descreştere graduală, teritoriul se continuă cu zona colinară (2/3 din teritoriu) şi câmpie.

Denumirea judeţului reflectă cei doi poli ai vieţii economice și sociale:

• Bistriţa, una din cele 7 cetăţi săseşti ale Transilvaniei, devenită centru de afirmare economică şi socială, puternic influenţat de cultura, mentalitatea şi comportamentul acestei etnii.
• De cealaltă parte, Năsăudul, capitala economică şi spirituală a Ţării Năsăudului, centrul Regimentului II Românesc de Graniţă şi apoi al Districtului, cu o puternică afirmare a românismului.

Părţi din teritoriul actual al judeţului, odată cu intrarea Transilvaniei sub ocupaţia regilor ungari (după anul 1100), au fost integrate Comitatelor Solnoc şi Dăbâca (în vest) şi Cojocna şi Turda (în sud).

Cea mai extinsă parte a revenit Districtului Bistriţei, care şi-a extins treptat influenţa (îndeosebi în sec. al XV-lea) şi asupra Văii Rodnei, bazinului superior al Someşului, cu prelungire până în zona Reghinului. Apariţia şi dezvoltarea burgului bistriţean a fost condiţionată de factori istorici (rolul politic strategic al saşilor bistriţeni de a apăra pasul Bârgău – poarta spre Moldova), de factori economici  (practicarea meşteşugurilor) şi de factori naturali (râul Bistriţa, pasurile).

Datorită poziţiei Bistriţei şi a zonei adiacente s-au creat şi dezvoltat relaţii politice, economice şi sociale extinse cu Moldova, începând cu secolul al XIV-lea şi până la integrarea Transilvaniei în România Mare, fapt reflectat de enorma corespondenţă purtată între domnii moldavi şi bistriţeni, păstrată în Arhiva Bistriţei, de privilegiile acordate de domnitorii Moldovei, dar şi de sprijinul economic şi uneori politic de care au dispus românii aflaţi la est din partea bistriţenilor.

Au existat şi mutaţii imprevizibile în istoria relaţiilor cu Moldova. Astfel, în anul 1489, Matei Corvin cedează domnitorului Ştefan cel Mare, ca o garanţie a relaţiilor cordiale, cetatea Ciceului cu 50 de sate aparţinătoare. Stăpânirea moldavă va continua şi se va lărgi în secolul următor sub Petru Rareş, care în 1529, obţine şi stăpânirea Bistriţei cu peste 50 de sate, a Văii Rodnei cu cele 23 de sate şi a Cetăţii Unguraşului, în Vest, cu 34 de sate.

După o scurtă stagnare, la sfârşitul secolului al XVI-lea, ca urmare a dezvoltării, burgul bistriţean a fost înconjurat cu un zid dominat de 10 turnuri în care îşi aveau sediul breslele. Zidul era prevăzut cu 5 porţi care asigurau legătura cu teritoriul: Poarta Lemnelor (la ieşirea spre est din oraş – Domus azi), Poarta Măcelarilor (partea de sud  – spre Parc), Poarta Ungurească şi Poarta Spitalului (la ieşirea vestică din oraş – Poşta Veche) şi Poarta Broaştelor (ieşirea din NV).

Un impact deosebit asupra evoluţiei economice, sociale şi culturale a zonei, cu implicaţii în viaţa materială, dar şi spirituală asupra comunităţii umane până în zilele noastre, l-a avut înfiinţarea Regimentului II Românesc de Graniţă (în două etape 1762 şi 1783), care a încorporat 44 de sate de pe Valea Someşului, Şieului şi Bârgaiele.

Nevoia de securitate a Imperiului habsburgic a determinat organizarea completă a graniţei militare. Constituirea şi întărirea flancului estic al graniţei a fost determinată de creşterea influenţei politice a Imperiului Ţarist, menţinerea pericolului Otoman, nevoia de stabilitate economico-politică a Transilvaniei la mijlocul secolului al XVIII-lea, o contrapondere la puterea nobilimii maghiare, dar avea şi un rol economic şi social, deoarece se dorea limitarea emigrărilor masive, stăvilirea contrabandei şi oprirea pătrunderii epidemiilor.

O bună descriere a zonei o dă colonelul Cossimelli, implicat în organizarea Regimentului, în a sa Poemation de Secunda Legione Valachica: „în partea, în care Dacia apucă spre miază-noapte, un şir lung de munţi formaţi din stânci prăpăstioase şi acoperiţi pe culmi cu păduri întunecate, îşi înalţă în văzduh creştetele înalte. Pe aceştia natura înţeleaptă i-a aşezat drept hotar şi zid de apărare neînvins între împărăţii duşmănoase.

Practic, judeţul Bistriţa-Năsăud a fost Poarta prin care Guvernul Român, aflat la Iaşi, a ţinut legătura cu Consiliul Naţional Român Central (CNRC). Foarte mulţi fruntaşi români au fost implicaţi în evenimentele pregătitoare ale Actului de la 1 decembrie. Printgre ei s-a aflat Eneas Grapini (original din Rodna) din partea Partidului Socialist, membru al Consiliului Naţional Român Central – organismul constituit la nivelul Transilvaniei şi care a avut rolul de coordonare a mişcării naţionale din anul 1918.

La 13 noiembrie 1918, generalul Constantin Coandă, primul ministru român, îi semna o scrisoare de acreditare lui Solomon Haliță, originar din Sângeorz-Băi, pentru a lua legătura cu conducerea Partidului Național Român.

Din delegația care a fost desemnată cu această misiune, au mai făcut parte Ioan Bordea, Ioan Boieriu, Petre Gavrilă, locotenentul Popovici Isidor și Laurențiu Oanea.

La 14 noiembrie, Ionel Brătianu le înmâna o scrisoare pentru conducerea CNRC, și în special pentru Theodor Mihali, al cărei conținut este astăzi cunoscut: „Cea mai sfântă aspirațiune a neamului se îndeplinește. Peste suferințele trecătoare, generațiile vor râvni la zilele pe care le trăim… Pentru organizare și propagandă temeiul este firește Unirea desăvârșită a tuturor sufletelor și a tuturor ținuturilor…“. 

Delegația s-a întâlnit la Vatra Dornei cu bistrițenii, Victor Onișor și Petru Poruțiu, care fuseseră însărcinați de către Al. Vaida Voevod și Theodor Mihali să ia lua legătura cu Comandamentul armatei române în Bucovina și Moldova, în vederea intervenției în Transilvania.

Delegația a sosit în Bistrița la 19 noiembrie 1918 și a călătorit apoi spre Dej, o parte cu trenul și o parte cu autoturismele. La Dej, au fost întâmpinați de către Al. Vaida Voevod și Theodor Mihali, care au redactat un prim raport către Guvernul român în care prezentau situația gravă din Transilvania, îndeosebi după atrocitățile de la Beliș.

Cel care va continua drumul până la Arad, ducând scrisoare lui Brătianu, va fi Alexandru Oanea (originar din Sângeroz-Băi): „Pentru ca scrisorile să fie în siguranță le-a cusut în căptușeala hainei lui ungurești, căci trenurile erau ținute de soldați unguri, care făceau percheziții corporale tuturor suspecților“.

În procesul pregătirii zilei de 1 Decembrie a fost implicată și populația acestui ținut, alegerile ținute, validate  prin documentele rezultate, demonstrează faptul că a fost consultat un număr impresionant de persoane, ceea ce a demonstrat tăria și forța voinței întregii lor comunități sau grupări. Din actualul județ Bistrița-Năsăud au participat la Alba Iulia 62 de delegați, iar alte 11 persoane originare din județ au fost desemnate să-i reprezinte pe românii din alte comitate la Marea Unire.

Dezvoltarea de perspectivă, după 1918, a judeţului Bistriţa-Năsăud şi-a avut resorturile în creşterea coeziunii teritoriale, ce porneşte de la ataşamentul dovedit al omului la spaţiul său existenţial în cadrul unui mental năsăudean şi bistriţean deopotrivă, sănătos şi bine structurat în arhitectura sa interioară.

Sursă: Arhivele Naționale